Există ceva în fiecare dintre noi care ne întoarce forțat la realitate. Și nu realitatea cu care suntem învățați, ci aceea pe care am uitat-o în cel mai întunecat cotlon al minții subconștiente. Există acolo amintiri de care suntem siguri că sunt șterse și emoții care se simt vag la acea întoarcere de cap care îți induce un deja-vu puternic. Există sentimente, atingeri, trăiri, chiar paradis și iad. E acel nivel la care ajungi abia când te pierzi complet, când renunți la tine, când singura scăpare conștientă e moartea. Moartea...supraconștientă...ca Nebunul cărților de tarot care stă cu capul în jos spânzurat de un picior...ca Odin care a ales să vadă lumea invers tocmai pentru a o vedea cum trebuie. Știi...sentimentul acela când ești la o răscruce de drumuri, fără destinație și riști. Arunci cu banul, tragi bățul mai scurt, îți faci o cruce, te rogi pentru un semn sau...îți asculți instinctul și...pășești. Nu te mai poți întoarce, poți însă ...avansa. Și începi să m