Treceți la conținutul principal

Iluzia

Sunt zile în care doar ploaia contează. Purifică. Spală păcatele de care vrem să uităm. Face să nu se mai audă durerea lumii.

Sunt clipe în care tunetul este singurul care mai reușește să treacă de zgomotul gândurilor care dau năvală neinvitate. 

Ador furtuna! Pentru că vântul acela puternic este un iubit din vremuri de demult ce mă mai vizitează uneori. Mă sărută pe frunte și-mi aduce aminte că nu am rădăcini. Sunt doar iluzii. 

Apoi mă trezesc la "realitate" și înghit în sec!



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Burn the Witches

Masculinul din viața mea de acum câțiva ani m-a întrebat pe un ton ironic - ”și tu tot pe vrăjitorii ca toate femeile din familia ta?”. Nu era numai ironie acolo, era și multă respingere spre ură. Iar ura înseamnă neacceptare de sine! Lipsa iubirii ne aruncă în întunericul cel mai adânc al propriului suflet. E un mit al lui Sisif reinventat. Te învârți într-un cerc unde nu-i pic de lumină și te doare, dar nu știi de ce. Masculinul din viața mea actuală, adică fii-miu, mă întreabă zilele trecute ”mami, cine sunt vrăjitoarele?” și am înghețat. Am înghețat pentru că mi-am dat seama că primul răspuns era al masculinului de până atunci, al istoriei, al religiei, al bunicii mele și al tuturor femeilor care nu au integrat femininul. Dar fii-miu voia un răspuns chiar dacă eu tăceam (gândeam) și a întrebat din nou - ”mami, vrăjitoarele sunt rele?” și atunci răspunsul a ieșit fără să mai gândesc sau să mai analizez ceva. NU! Vrăjitoarele sunt și atât.  Vrăjitoarele sunt femeile care gândesc. Fem
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Dragostea îndelung rabdă

M-am născut fără să simt că sunt iubită și am crescut, pe alocuri, crezând același lucru. Ș-atunci am iubit eu! Am iubit eu cât pentru o mamă, un tată și o pereche de bunici din care o aveam doar pe bunica. Și nu pentru că ceilalți nu erau acolo, ci pentru că nu le simțeam iubirea. Am crescut crezând că nu merit. Ce? N-am știut până târziu. Așa că l-am luat pe ”nu merit” în ghiozdan și l-am dus la biserică, unde am stat 14 ani. O scurtă viață de călugăr peste care am trecut luându-l înapoi pe ”nu merit”, care n-a fost exorcizat între timp, și aducându-l în lume. În inimă, de fapt. Pentru că ”nu merit”-ul ăsta păcătos avea casă-n inima mea. L-am pus la loc. O viață întreagă am crezut că nu merit să fiu iubită. O viață în care am alergat după iubire ca după ultimul tren către fericire. Ș-am făcut maratoane. Și cu toate că simțeam că nu merit, iubeam cu tot sufletul. Nu ca să demonstrez cuiva ceva. Nici ca să arăt cuiva cum se face. Ci pur și simplu...pentru că SUNTEM IUBIRE. De
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe