Let Me Be Myself

 Le-aș spune copiilor mei că au trăit cea mai frumoasă experiență. Că viața aici pe Pământ a fost un dar plin de iubire și că de acum înainte au aripi să zboare încotro își doresc. Le-aș mulțumi părinților pentru bucuria de a fi #împreună. Aș îmbrățișa florile, animalele, copacii. It was a hell of a ride If the world was ending, aș da uitării tot ce m-a apăsat. Toate tristețile le-aș transforma în fericirea de a le fi trăit. În recunoștință.  Aș urca sus pe munte ca să mă pot minuna de măreția CREAȚIEI.  Aș mai cânta odată melodia preferată. M-aș uita în ochii iubitului și i-aș mulțumi pentru toate secundele în care am ales să ne fim unul altuia. Mi-aș cuprinde corpul într-o îmbrățișare lungă. A fost cel mai bun prieten al meu. Și i-aș cere iertare pentru toate câte i-am făcut în defavoarea mea. Aș sta cu mine pentru ultima dată. Simțind - emoțiile care mi-au fost companioni, bătăile inimii, aerul care intră în plămâni. ... Until then, what are we waiting for?  

 Într-un alt univers mă ții de mână și-mi spui că frica nu există. Că totul e o iluzie și că atât timp cât vei trăi nimic nu o să mă atingă.  Într-un alt univers îmi spui că mă iubești, îmi iei fața în mâini și mă săruți pe frunte. Mă iei cu tine în munții pe care îi iubești atât și mă înveți să ascult natura. Să nu mă tem de ea, ci să mă regăsesc în ea.  Într-un alt univers cântăm împreună - eu cu vocea, tu la chitara rece de care nu te desparți niciodată. Cântăm și râdem până dimineața și apoi mergem să cutreierăm pajiștile acelea frumoase de mai sus de casă.  Într-un alt univers ești tot ce fetița din mine și-ar fi dorit vreodată.  Până atunci învăț să trăiesc în acesta...

”Sunt EU! Când îmi calc pe suflet și fac să doară. Când nu mai scriu. Când aduc rațiunea în prim-plan ca să fac sufletul să tacă...și nu tace nici atunci. Antihrist sunt eu când nu mă las să plâng. Când nu ascult ce au rănile să-mi zică. Când mă pedepsesc pentru ceva ce nu am făcut niciodată, dar cineva a zis... Sunt eu când nu mă las să primesc iubire, a mea, a altora, a vieții” ...asta scriam pe 22.01.2022 și a rămas schiță până azi. E fascinant cum înainte să văd ce am scris, am spus prima propoziție by default.  Miriam e ANATEMA...am crezut multe vieți la rând și de aia Antihristul sunt eu. Pentru că mult timp, crezând că eu cred în Dumnezeu, l-am respins din inima mea și din ceilalți. Vorbeam acum ceva timp cu Maestrul meu și îi spuneam că nu-l pot numi Guru. ”Refuz, Maestre, să te numesc așa. Guru e doar Dumnezeu”. Și m-a întrebat ”Oare nu e asta o formă de sfidare a Lui?” Cred, Doamne. Ajută necredinței mele.  De antihrist fugim toți. Cine să-și asume Răul-Cel-Mai-Rău? ...

Sunt zile în care doar ploaia contează. Purifică. Spală păcatele de care vrem să uităm. Face să nu se mai audă durerea lumii. Sunt clipe în care tunetul este singurul care mai reușește să treacă de zgomotul gândurilor care dau năvală neinvitate.  Ador furtuna! Pentru că vântul acela puternic este un iubit din vremuri de demult ce mă mai vizitează uneori. Mă sărută pe frunte și-mi aduce aminte că nu am rădăcini. Sunt doar iluzii.  Apoi mă trezesc la "realitate" și înghit în sec!

Masculinul din viața mea de acum câțiva ani m-a întrebat pe un ton ironic - ”și tu tot pe vrăjitorii ca toate femeile din familia ta?”. Nu era numai ironie acolo, era și multă respingere spre ură. Iar ura înseamnă neacceptare de sine! Lipsa iubirii ne aruncă în întunericul cel mai adânc al propriului suflet. E un mit al lui Sisif reinventat. Te învârți într-un cerc unde nu-i pic de lumină și te doare, dar nu știi de ce. Masculinul din viața mea actuală, adică fii-miu, mă întreabă zilele trecute ”mami, cine sunt vrăjitoarele?” și am înghețat. Am înghețat pentru că mi-am dat seama că primul răspuns era al masculinului de până atunci, al istoriei, al religiei, al bunicii mele și al tuturor femeilor care nu au integrat femininul. Dar fii-miu voia un răspuns chiar dacă eu tăceam (gândeam) și a întrebat din nou - ”mami, vrăjitoarele sunt rele?” și atunci răspunsul a ieșit fără să mai gândesc sau să mai analizez ceva. NU! Vrăjitoarele sunt și atât.  Vrăjitoarele sunt femeile care gândesc....

  Mă sufoc. De trăirile mele. De trăirile altora. Mă înec în atâtea emoții și rămân fără aer. La fel ca atunci când strângi de gât pe cineva din prea multă...pasiune. Știi ce distruge Spiritul? SEPARAREA! Începe la naștere când ești smuls din cel mai hrănitor loc cu putință (sau a început când am Căzut?). Și continuă cu acel ”nu ai voie să” pe care toți l-am auzit în momente în care nu voiam decât să fim acceptați așa cum suntem. De 2 săptămâni urlu în mașină și tot nu scap de sentimentul ăsta de sufocare. E mult! Și doare-al naibii durerea oamenilor. Apasă atât de tare tristețea că nu știu cum nu plânge Pământul.  Nu te vindeci când îți repeți mantre în oglindă. Te vindeci doar când îți iei Demonii de mână și le ceri iertare. Iertare că i-ai tăiat din tine. Iertare că ai ales să nu-i mai vezi. Să nu-i mai auzi. Să nu mai crezi în ei. Căci da, cea mai mare viclenie a Diavolului este să te facă să crezi că nu există. Și tu iei asta de bună. Căci e mai simplu. Pentru că ești un ...

Toată viața mea am fugit de cine sunt. La întrebarea asta am învățat să răspund mecanic, antrenându-mi raționalul atât de bine încât aș fi putut convinge pe oricine... mai puțin pe cei care vedeau.  Am fost crescută legată de rădăcinile copacului din curte, deși sufletul meu se arunca în gol de pe Muntele Lao foarte departe de casă.  Am crescut războinică. Nici nu se putea altfel, ținând cont de background-ul familial. Am fost antrenată în arta stalkingului de cel mai mare tiran al vieții mele. Și când zic tiran, zic de acel învățător despre care Castañeda vorbește în cărțile sale. Inițial nu am ales, dar apoi mi-a plăcut atât de mult cum se simte să am  controlul propriei vieți, încât m-am întins și la viețile altora. A pierde controlul era ceva inimaginabil și nepermis. Ai pierdut, ești descalificat. Și așa am luptat ani întregi. O luptă în care eram legată la ochi de propria frică, de frica altora și de credința că ceea ce îmi spun e real...halal autocontrol nu? ...

 https://youtu.be/RjLH2vE5rpk Azi mi-am adus aminte că am uitat de mine acum mult timp. Am uitat să râd. Am uitat să fiu. Am uitat să ma las iubită. E ciudat să întorc capul și să mă văd undeva în depărtare, pe partea cealaltă a Stixului, plânsă, ponosită, abandonată de....MINE! Îmi pare rău, cred... Nu aș avea conștientizările pe care le am acum dacă totuși n-aș fi trecut prin asta, nu?  Hai cu ziua de mâine și cu capul sus. Everything happens for a reason. Just smile and let it be!

M-am născut fără să simt că sunt iubită și am crescut, pe alocuri, crezând același lucru. Ș-atunci am iubit eu! Am iubit eu cât pentru o mamă, un tată și o pereche de bunici din care o aveam doar pe bunica. Și nu pentru că ceilalți nu erau acolo, ci pentru că nu le simțeam iubirea. Am crescut crezând că nu merit. Ce? N-am știut până târziu. Așa că l-am luat pe ”nu merit” în ghiozdan și l-am dus la biserică, unde am stat 14 ani. O scurtă viață de călugăr peste care am trecut luându-l înapoi pe ”nu merit”, care n-a fost exorcizat între timp, și aducându-l în lume. În inimă, de fapt. Pentru că ”nu merit”-ul ăsta păcătos avea casă-n inima mea. L-am pus la loc. O viață întreagă am crezut că nu merit să fiu iubită. O viață în care am alergat după iubire ca după ultimul tren către fericire. Ș-am făcut maratoane. Și cu toate că simțeam că nu merit, iubeam cu tot sufletul. Nu ca să demonstrez cuiva ceva. Nici ca să arăt cuiva cum se face. Ci pur și simplu...pentru că SUNTEM IUBIRE. De ...

Acolo unde se termină infinitul nu sunt eu! E un gol ce nu poate fi umplut dacă nu ești TU! Nu e apă, nu e vânt, nu e viață...e NIMIC. Râzi...râzi Drace, că din păcatele tale s-a născut Lumea. Din lacrimile tale...Apa și din cuvintele care ard...Vântul...și i-ai adus în lume. I-ai lăsat singuri în frig ca să le îngheți simțurile, să le tacă sufletul, să-i separi în oameni simpli care habar n-au a duce o astfel de Dragoste. E corect? E corect să permiți Focului să ardă acolo unde n-ar fi călcat în veci? Sau Vântului să cutreiere munți și dealuri pentru un lucru ce abia de-l poate mângâia? Nu, nu e corect! De aia ai permis din când în când ca Vântul și Apa să se regăsească într-un om sau mai mulți. Și atunci când ființele astea se vor întâlni, Vântul va îmbrățișa Vântul, iar Apa-i va învălui. Și tu...tu vei zâmbi, vei râde în hohote, apoi vei plânge și te va durea pentru că vei fi înțeles greșeala făcută. Pentru că acolo unde se termină infinitul nu vei da de o persoană, vreun ...

Tinere...mă faci să râd. Și nu că anii nu mi-ar permite, dar într-un oarecare fel am...alte priorități. Nu! Departe de mine a te face să crezi că tu n-ai fi una dintre ele căci, știm prea bine că ești creația Mea cea mai înaltă, însă, vezi tu, dacă ar fi să ascult tot ce-ți înflorește mintea, aș fi nevoit să deschid o piață de flori cât tot Universul. Ah, nu mă înțelege greșit...AUD TOT CE SPUI, doar că nu dau importanță. Știi...exact ca părinții care primesc remarci răutăcioase de la copiii lor, dar aleg să râdă de îndrăzneala lor. A te ridica împotriva Mea, e cea mai bună dovadă că Mă simți! A Mă nega, e cea mai clară dovadă că te-am rănit...și-Mi pare rău...căci, nu ai înțeles de fapt lecția pe care încercam să ți-o ofer. Da, ai Liber Arbitru. Da, ești capabil de cel mai strălucit bine   și cel mai dezastruos rău . Da, dragul Meu, ești făcut după chipul și asemănarea Mea, fapt ce te ridică la rangul de Dumnezeu, dar... ți-ai asumat vreodată asta? Așa... pe deplin ? ...

Există ceva în fiecare dintre noi care ne întoarce forțat la realitate. Și nu realitatea cu care suntem învățați, ci aceea pe care am uitat-o în cel mai întunecat cotlon al minții subconștiente. Există acolo amintiri de care suntem siguri că sunt șterse și emoții care se simt vag la acea întoarcere de cap care îți induce un deja-vu puternic. Există sentimente, atingeri, trăiri, chiar paradis și iad. E acel nivel la care ajungi abia când te pierzi complet, când renunți la tine, când singura scăpare conștientă e moartea. Moartea...supraconștientă...ca Nebunul cărților de tarot care stă cu capul în jos spânzurat de un picior...ca Odin care a ales să vadă lumea invers tocmai pentru a o vedea cum trebuie. Știi...sentimentul acela când ești la o răscruce de drumuri, fără destinație și riști. Arunci cu banul, tragi bățul mai scurt, îți faci o cruce, te rogi pentru un semn sau...îți asculți instinctul și...pășești. Nu te mai poți întoarce, poți însă ...avansa. Și începi să m...

Stai oleacă nu o gândi prea mult, e doar un titlu ca oricare... If we fall in love...we won't! Și nu pentru că we'll rise in love, my darling, ci pentru că (ne) iubim deja. Cum știm? Apropie-ți palmele, du-le în dreptul inimii și simte căldura. Închide ochii, inima ta e universul, palmele tale sunt dragostea infinită care îți oferă necondiționat ceea ce ești deja și știi, nu-i așa? Simte cu toate simțurile tale active, cum este să fii copleșit de plinătate. Taci, căci în tăcere auzi glasul universului care îți spune despre cum a fost creată lumea. Deja expresia îți e mai luminoasă și asta doar de la un gând care zburdă în imaginar ca pletele unei femei peste zâmbetu-i carismatic... And what if we fall in love?

Azi nu e despre tine, iubitule. Despre tine sunt toate secundele. Azi nu este despre iubire sau pace pentru că acestea 2 sunt rivale de la începuturile pământului. De fapt, despre ele nu va fi nicicând. Vrei să înlocuim celebrul ”lasă-mă în pace” cu plictisitorul și absurdul ”iubește-mă în pace”? Nu! Eu vreau să nu mă iubești în pace, eu vreau să mă sfâșii așa cum sfâșii eu parfumul de pe hainele tale. Vreau să mă mistui așa cum focul din grădina vecinilor mistuie copacii și iarba, adică viața. Și știi de ce? Pentru că a iubi este departe de a da viață, e o armă nucleară care o amenință. Vezi tu, azi am spus că nu e despre tine, iubitule, dar e! E despre tot ce nu mai poți să faci pentru că  ești departe. Și mai e despre tot ce poți să faci fiind departe: înalță-te, iubește, zboară! Ai încredere!

Când ți-ai propus să vii pe lume, te-ai gândit în ce te bagi? Sau ai pus sufletul în ștreang și ți-ai văzut de zbor? Să trăiești înseamnă să îți tai bucăți din tine zilnic, în ideea construirii unui alt EU care niciodată nu se va arăta pentru că să trăiești, de fapt, este o iluzie! Pleonasmul realității ”adevărate” nu se află acolo! Când ți-am bătut la ușă eram reală sau un vis? Așa și despre adevăruri nestrămutate. Dacă îți pui credința în îngeri, dar și în djinni o să realizezi că la fel de reali sunt și Khodamii. Învață să percepi realitățile și crede!

Ș șșș...închide ochii și ascultă cum inima vorbește mută. A obosit să irosească suflarea preadumnezeiască, A nefireștii  reîntoarceri. Credeai că dacă vei iubi, chiar grabnic te vei mântui De o povară ireală? Fetițo, hai, dansează goală! Și-n dansul tău legat de stele îți vei găsi vise de iele Ce marea toată-ți vor descrie Prin lunga țesătură-n ie Ce-și are magica ei vrie. Închide ochii când dansezi, când țeși, când zbori, nu când visezi! Căci când visezi totu-i real.

De fiecare dată când calc pe pământ sfânt, zic că am ajuns în sfârșit acasă. E atâta pace și liniște și nimic nu mă desparte de Tine sau...de Mine, dacă știi ce vreau să spun. Absolut de fiecare dată promit să rămân. Ce rost are să mă-ntorc în lume când lumea s-a întors împotriva Ta?! Să te găsești pe tine în lume e mai greu, e osânda cea mai mare. Aici este adevăratul examen, nu între stânci, nu în chilii, nu pe vârf de munte. AICI! Aici unde iubirea (re)cunoaște multe forme. Aici unde te pierzi iubind și renaști crezând. Când jumătate din tine trage spre lumesc și cealaltă jumătate își cere dreptul Întâiului Născut, cum faci să-ți păstrezi echilibrul?

Plouă! Și acolo și aici. Peste sufletele toate. Plouă! Și acum îți dau dreptate. Tu mi-ai spus s-ascult, e drept. Plouă. Pe un aer mai curat. Când te strig, tot nu s-aude. Străzile sunt tot mai mute, Iar ecoul e ciudat. Plou-acolo și străluce. De-ai putea, m-ai mai seduce? Fiu de lume obosită, Plictisită, folosită. Plouă, da! Ș-acuma vezi Cum răsare din asfalt, Rece, inocent, cobalt, Omul Nou. Ș-acuma șezi! Plouă pic fără de pic Nu. N-ai înțeles nimic! Doar ai vrut să te dai mare Și s-arăți cum timpul moare. Timpul plouă, timpul tace. Lumii tu..să îi dai pace, Fiindcă lumea se descurcă Făr' să creadă-ntr-o nălucă. Da! Da! Plouă! Plouă, drace. Pleacă și nu te întoarce Lasă-mă să simt și eu Cum e să fii Dumnezeu. Lasă-mă cu ploaia mea, Tulbure, vicleană, grea, Lasă-mă să învăț lumea Ca să pot jongla cu ea. Plouă, drace, n-ai ce-i face. Pleacă, iute, nu te-ntoarce. C-altfel o să tot iubesc Sen...

Stau în picioare, în fața oglinzii și mă uit cum pe încheietură și pe degetele mâinii stângi mi se scurge un lichid roșu. Odată ce atinge pământul se transformă în viață, culoare, parfum. Cealaltă mână e îndreptată spre cer și simt cum brațul mi se transformă într-o ramură ce se înalță spre nori pentru a lăsa viața să-și descopere esența. În jurul meu alți 21 de mesageri. Când vei fi în poziția de a-ți alege drumul, care va fi primul pe care-l vei elimina? Ești sigur că nu duc toate în același loc?

Toarnă peste mine nori lichizi și fie ca unul dintre ei să-mi ajungă pe buze. De acolo până la suflet nu e cale prea lungă așa că...spală-l de botezul ireal al furtunii de vară. Și știi ce să mai faci? Luminează picătura dintre sâni. Doar o clipă fă-o să se simtă în centrul atenției. Momentul ei de glorie. Acea clipă între existență și esență. Milisecunda în care cele două parfumuri se îmbină și devin unul...greu. Plouă-mi viața cu picături de ”shhh..” și ”stai” și fă-mă să te rog frumos. Te rog. Frumos