Aveam 13 ani când m-am gândit serios să renunţ la lume şi nu, nu de tot, ci doar un pic. Voiam distanţare, aer pentru suflet şi mai puţină poluare pentru minte. Voiam să plec departe. Departe de casă, departe de familie, departe de tot, căci totul în jurul nostru este perisabil. Şi dacă ajungeam în munţi (aşa cum îmi doream), eram gata să îmi dau sufletul naturii şi Dumnezeului care îmi indeplinea dorinţele doar când avea zile însorite. De 12 ani încoace sentimentul ăsta mă zgâlţâie, mai ales în zilele cu ploaie, mai ales când simt că un drum pe care calc nu e întotdeauna drumul pe care trebuie să merg până la capăt...că mereu vor apărea răscruci unde datul cu banul nu va rezolva nimic. Când eu nu mai pot, mă rog! Şi uneori nimic nu apare. Am realizat mai târziu că viaţa în mânăstire nu mi-ar fi plăcut, dar singurătatea îmi surâde uneori...în munţi, departe de lume, cu gândurile care îmi sinucid existenţa!