Let Me Be Myself

Și timp și aripi de îmi dai, tot am să aleg murirea. Doar murind, atingi iubirea, Doar iubind înveți să mori. Și timp și aripi de îmi dai, am s-aleg să cad mereu. Ca să mă ridic mai bine, Ca să te-nvăț și pe tine. De ai vrea să-mi dai doar timp, te îmbrățișez puternic. Timp egal tandrețe, faptă. Numai timp egal venin. Iar de aripi...nu mai zic. Pune-mi în spate kilograme și lacăte la picioare. Ca să zbor nu-mi trebe aripi, Ca să zbor îmi trebe timp.

Are nisip în păr, iar prin ochii ei vezi largul mării. Miroase a levănțică, aer și sare. N-are nume, doar litere care-i alcătuiesc o personalitate de drac care emană soare sau foc sau apă...nici eu nu știu! Deși transparentă, rochia-i ascunde tot. Rochia și părul împletit în cozi de pește... Are un aer solemn, ca de regină. Zâmbește doar cu colțul ochilor și nu-i poți citi nimic în privire. Ai sărutat vreodată Marea? Are buze din spumă și un gust dulce-acrișor, iar limba ușor sărată te face să nu te saturi niciodată. Pe unde calcă lasă răni ce trec la primul soare, dar cicatricea rămâne până când sângele ți se transformă-n aer, oasele în sare și pielea-n levănțică uscată. De-i vei zâmbi, o să te țină minte și o să te ascundă pe sub piele - acolo unde cerneala se-ntâlnește cu sufletul. Nu-i vorbi! Las-o să te privească și să-ți asculte gândurile purtate de nori. N-o atinge! Parfumul ei te va-mbăta oricum și va dansa cu fiecare particulă din corpul tău. Las-o s...

Mă trezesc uneori înecată în nervi...pur şi simplu zâmbesc şi apoi PUF nervii mei sunt întinşi la maxim. Se întâmplă să dau de oameni de la care mă aştept la mai mult...mă aştept degeaba! De fapt nici nu ştiu de ce mă gândesc la aşa ceva...probabil şi ceilalţi se aşteaptă din partea mea la anumite lucruri pe care eu nu le fac. Ce mă enervează de fapt sunt presupunerile...omul vede că ai făcut ceva şi imediat te judecă fără să ştie motivul din spatele acţiunii tale, fără să întrebe, fără să analizeze la rece. Da! Mă calcă pe nervi. Este atât de uşor să pui etichete, dar atât de greu să aştepţi să vezi dacă ai dreptate.

Mă întreb cum trăim? Acuzăm oameni de egoism, dar în noi zace esența sa. Ce fel de ființe sunt oamenii, din ce sunt plămădiți? Dacă i-am diseca ar curge noroi? Ne facem un scop din a urî. Ne înjunghiem proprii frați. Ne lepădăm de familie ca dracul de tămâia pe care cândva a divinizat-o. Aruncăm vorbe fără a le cunoaște înțelesul. Ne preocupăm de lumesc și ne depărtăm de latura efemeră ce se ascunde în noi și care așteaptă cu brațele deschise să ne întoarcem privirea măcar o dată. Ne afundăm în disperare pentru că e mai simplu. Refuzăm să vedem lumina pentru că nu vrem să ne dăm ochelarii de soare jos...ne închidem singuri căi ce ar fi putut duce mai sus decât ne-am fi așteptat. Iubim, dar condiționat. Suntem aproape de cei care au nevoie de noi, dar le cerem imposibilul când avem ocazia. Nimic nu mai e sigur/sincer/sfânt. Dumnezeul lui Nietzsche a murit doar pentru a-l întâlni pe lumea cealaltă și a-i strânge mâna. Acolo întreaga ecuație ia o altă întorsătură.