Let Me Be Myself

Masculinul din viața mea de acum câțiva ani m-a întrebat pe un ton ironic - ”și tu tot pe vrăjitorii ca toate femeile din familia ta?”. Nu era numai ironie acolo, era și multă respingere spre ură. Iar ura înseamnă neacceptare de sine! Lipsa iubirii ne aruncă în întunericul cel mai adânc al propriului suflet. E un mit al lui Sisif reinventat. Te învârți într-un cerc unde nu-i pic de lumină și te doare, dar nu știi de ce. Masculinul din viața mea actuală, adică fii-miu, mă întreabă zilele trecute ”mami, cine sunt vrăjitoarele?” și am înghețat. Am înghețat pentru că mi-am dat seama că primul răspuns era al masculinului de până atunci, al istoriei, al religiei, al bunicii mele și al tuturor femeilor care nu au integrat femininul. Dar fii-miu voia un răspuns chiar dacă eu tăceam (gândeam) și a întrebat din nou - ”mami, vrăjitoarele sunt rele?” și atunci răspunsul a ieșit fără să mai gândesc sau să mai analizez ceva. NU! Vrăjitoarele sunt și atât.  Vrăjitoarele sunt femeile care gândesc. Fem

  Mă sufoc. De trăirile mele. De trăirile altora. Mă înec în atâtea emoții și rămân fără aer. La fel ca atunci când strângi de gât pe cineva din prea multă...pasiune. Știi ce distruge Spiritul? SEPARAREA! Începe la naștere când ești smuls din cel mai hrănitor loc cu putință (sau a început când am Căzut?). Și continuă cu acel ”nu ai voie să” pe care toți l-am auzit în momente în care nu voiam decât să fim acceptați așa cum suntem. De 2 săptămâni urlu în mașină și tot nu scap de sentimentul ăsta de sufocare. E mult! Și doare-al naibii durerea oamenilor. Apasă atât de tare tristețea că nu știu cum nu plânge Pământul.  Nu te vindeci când îți repeți mantre în oglindă. Te vindeci doar când îți iei Demonii de mână și le ceri iertare. Iertare că i-ai tăiat din tine. Iertare că ai ales să nu-i mai vezi. Să nu-i mai auzi. Să nu mai crezi în ei. Căci da, cea mai mare viclenie a Diavolului este să te facă să crezi că nu există. Și tu iei asta de bună. Căci e mai simplu. Pentru că ești un Laș! Să i

Toată viața mea am fugit de cine sunt. La întrebarea asta am învățat să răspund mecanic, antrenându-mi raționalul atât de bine încât aș fi putut convinge pe oricine... mai puțin pe cei care vedeau.  Am fost crescută legată de rădăcinile copacului din curte, deși sufletul meu se arunca în gol de pe Muntele Lao foarte departe de casă.  Am crescut războinică. Nici nu se putea altfel, ținând cont de background-ul familial. Am fost antrenată în arta stalkingului de cel mai mare tiran al vieții mele. Și când zic tiran, zic de acel învățător despre care Castañeda vorbește în cărțile sale. Inițial nu am ales, dar apoi mi-a plăcut atât de mult cum se simte să am  controlul propriei vieți, încât m-am întins și la viețile altora. A pierde controlul era ceva inimaginabil și nepermis. Ai pierdut, ești descalificat. Și așa am luptat ani întregi. O luptă în care eram legată la ochi de propria frică, de frica altora și de credința că ceea ce îmi spun e real...halal autocontrol nu?   Pe la 13 ani m-am