Spânzuratul

Mă întreb cum trăim? Acuzăm oameni de egoism, dar în noi zace esența sa. Ce fel de ființe sunt oamenii, din ce sunt plămădiți? Dacă i-am diseca ar curge noroi?

Ne facem un scop din a urî. Ne înjunghiem proprii frați. Ne lepădăm de familie ca dracul de tămâia pe care cândva a divinizat-o. Aruncăm vorbe fără a le cunoaște înțelesul. Ne preocupăm de lumesc și ne depărtăm de latura efemeră ce se ascunde în noi și care așteaptă cu brațele deschise să ne întoarcem privirea măcar o dată.

Ne afundăm în disperare pentru că e mai simplu. Refuzăm să vedem lumina pentru că nu vrem să ne dăm ochelarii de soare jos...ne închidem singuri căi ce ar fi putut duce mai sus decât ne-am fi așteptat. Iubim, dar condiționat. Suntem aproape de cei care au nevoie de noi, dar le cerem imposibilul când avem ocazia. Nimic nu mai e sigur/sincer/sfânt.

Dumnezeul lui Nietzsche a murit doar pentru a-l întâlni pe lumea cealaltă și a-i strânge mâna. Acolo întreaga ecuație ia o altă întorsătură.