Există ceva în
fiecare dintre noi care ne întoarce forțat la realitate. Și nu realitatea cu
care suntem învățați, ci aceea pe care am uitat-o în cel mai întunecat cotlon
al minții subconștiente.
Există acolo
amintiri de care suntem siguri că sunt șterse și emoții care se simt vag la
acea întoarcere de cap care îți induce un deja-vu puternic. Există sentimente,
atingeri, trăiri, chiar paradis și iad.
E acel nivel la
care ajungi abia când te pierzi complet, când renunți la tine, când singura
scăpare conștientă e moartea. Moartea...supraconștientă...ca Nebunul cărților
de tarot care stă cu capul în jos spânzurat de un picior...ca Odin care a ales
să vadă lumea invers tocmai pentru a o vedea cum trebuie.
Știi...sentimentul
acela când ești la o răscruce de drumuri, fără destinație și riști. Arunci cu
banul, tragi bățul mai scurt, îți faci o cruce, te rogi pentru un semn
sau...îți asculți instinctul și...pășești. Nu te mai poți întoarce, poți însă
...avansa. Și începi să mergi, la început timid, apoi – văzând că ai făcut un
număr considerabil de pași – pășești mai cu încredere. Când ești deja destul de
departe, te uiți înapoi și zâmbești...you did it.
Așa-i în dragoste
și tot așa nu e. Poți să te pierzi sau să te regăsești, poți să urli sau să
meditezi, poți să vrei să o sfâșii în bucăți care să ardă sau să-i săruți
fiecare parte a corpului cu venerația unui zeu. Poți! Și toate astea doar ca să
revi măcar pentru un moment la starea aia...sub și supraconștientă.
În cartea de tarot
a Îndrăgostiților doar femeia vede îngerul, în timp ce bărbatul o vede doar pe
ea. Ghici cine-i poarta!
Comentarii
Trimiteți un comentariu