M-am născut fără să simt că sunt iubită și am crescut, pe alocuri, crezând același lucru. Ș-atunci am iubit eu! Am iubit eu cât pentru o mamă, un tată și o pereche de bunici din care o aveam doar pe bunica. Și nu pentru că ceilalți nu erau acolo, ci pentru că nu le simțeam iubirea. Am crescut crezând că nu merit. Ce? N-am știut până târziu. Așa că l-am luat pe ”nu merit” în ghiozdan și l-am dus la biserică, unde am stat 14 ani. O scurtă viață de călugăr peste care am trecut luându-l înapoi pe ”nu merit”, care n-a fost exorcizat între timp, și aducându-l în lume. În inimă, de fapt. Pentru că ”nu merit”-ul ăsta păcătos avea casă-n inima mea. L-am pus la loc. O viață întreagă am crezut că nu merit să fiu iubită. O viață în care am alergat după iubire ca după ultimul tren către fericire. Ș-am făcut maratoane. Și cu toate că simțeam că nu merit, iubeam cu tot sufletul. Nu ca să demonstrez cuiva ceva. Nici ca să arăt cuiva cum se face. Ci pur și simplu...pentru că SUNTEM IUBIRE. De ...