Am iubit eu cât pentru o mamă, un tată și o pereche de bunici din care o aveam doar pe bunica. Și nu pentru că ceilalți nu erau acolo, ci pentru că nu le simțeam iubirea.
Am crescut crezând că nu merit. Ce? N-am știut până târziu. Așa că l-am luat pe ”nu merit” în ghiozdan și l-am dus la biserică, unde am stat 14 ani. O scurtă viață de călugăr peste care am trecut luându-l înapoi pe ”nu merit”, care n-a fost exorcizat între timp, și aducându-l în lume. În inimă, de fapt. Pentru că ”nu merit”-ul ăsta păcătos avea casă-n inima mea. L-am pus la loc.
O viață întreagă am crezut că nu merit să fiu iubită. O viață în care am alergat după iubire ca după ultimul tren către fericire. Ș-am făcut maratoane. Și cu toate că simțeam că nu merit, iubeam cu tot sufletul. Nu ca să demonstrez cuiva ceva. Nici ca să arăt cuiva cum se face. Ci pur și simplu...pentru că SUNTEM IUBIRE.
De fiecare dată când ajungeam în punctul ăla în care nu mai știam ce să fac...De fiecare dată când durea...(după ce treceam de orgoliu) iubeam.
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)
Iar iubirea asta m-a salvat din toate rătăcirile mele. M-a redat vieții. Mi-a deschis ochii. Căci mereu este despre cât de curat iubești. Pe tine, pe ceilalți, pe dumnezeul din sufletul tău!
Comentarii
Trimiteți un comentariu