Mă sufoc. De trăirile mele. De trăirile altora. Mă înec în atâtea emoții și rămân fără aer. La fel ca atunci când strângi de gât pe cineva din prea multă...pasiune.
Știi ce distruge Spiritul? SEPARAREA! Începe la naștere când ești smuls din cel mai hrănitor loc cu putință (sau a început când am Căzut?). Și continuă cu acel ”nu ai voie să” pe care toți l-am auzit în momente în care nu voiam decât să fim acceptați așa cum suntem.
De 2 săptămâni urlu în mașină și tot nu scap de sentimentul ăsta de sufocare. E mult! Și doare-al naibii durerea oamenilor. Apasă atât de tare tristețea că nu știu cum nu plânge Pământul.
Nu te vindeci când îți repeți mantre în oglindă. Te vindeci doar când îți iei Demonii de mână și le ceri iertare. Iertare că i-ai tăiat din tine. Iertare că ai ales să nu-i mai vezi. Să nu-i mai auzi. Să nu mai crezi în ei. Căci da, cea mai mare viclenie a Diavolului este să te facă să crezi că nu există. Și tu iei asta de bună. Căci e mai simplu. Pentru că ești un Laș!
Să integrezi Întunericul înseamnă să IUBEȘTI asta la tine. Când tu nu te iubești nici așa...
Toți vrem să fim Dumnezei, dar Dumnezeu cu mila - ”dă Doamne și mie” (că eu nu vreau să-mi asum rolul ăsta de fapt).
Și uite așa ne târâm corpurile astea prin deșertul sufletului în căutarea cuiva care să ne salveze.
Tu când ai murit ultima oară?
Comentarii
Trimiteți un comentariu