Let Me Be Myself

 Într-un alt univers mă ții de mână și-mi spui că frica nu există. Că totul e o iluzie și că atât timp cât vei trăi nimic nu o să mă atingă.  Într-un alt univers îmi spui că mă iubești, îmi iei fața în mâini și mă săruți pe frunte. Mă iei cu tine în munții pe care îi iubești atât și mă înveți să ascult natura. Să nu mă tem de ea, ci să mă regăsesc în ea.  Într-un alt univers cântăm împreună - eu cu vocea, tu la chitara rece de care nu te desparți niciodată. Cântăm și râdem până dimineața și apoi mergem să cutreierăm pajiștile acelea frumoase de mai sus de casă.  Într-un alt univers ești tot ce fetița din mine și-ar fi dorit vreodată.  Până atunci învăț să trăiesc în acesta...

”Sunt EU! Când îmi calc pe suflet și fac să doară. Când nu mai scriu. Când aduc rațiunea în prim-plan ca să fac sufletul să tacă...și nu tace nici atunci. Antihrist sunt eu când nu mă las să plâng. Când nu ascult ce au rănile să-mi zică. Când mă pedepsesc pentru ceva ce nu am făcut niciodată, dar cineva a zis... Sunt eu când nu mă las să primesc iubire, a mea, a altora, a vieții” ...asta scriam pe 22.01.2022 și a rămas schiță până azi. E fascinant cum înainte să văd ce am scris, am spus prima propoziție by default.  Miriam e ANATEMA...am crezut multe vieți la rând și de aia Antihristul sunt eu. Pentru că mult timp, crezând că eu cred în Dumnezeu, l-am respins din inima mea și din ceilalți. Vorbeam acum ceva timp cu Maestrul meu și îi spuneam că nu-l pot numi Guru. ”Refuz, Maestre, să te numesc așa. Guru e doar Dumnezeu”. Și m-a întrebat ”Oare nu e asta o formă de sfidare a Lui?” Cred, Doamne. Ajută necredinței mele.  De antihrist fugim toți. Cine să-și asume Răul-Cel-Mai-Rău? ...

Sunt zile în care doar ploaia contează. Purifică. Spală păcatele de care vrem să uităm. Face să nu se mai audă durerea lumii. Sunt clipe în care tunetul este singurul care mai reușește să treacă de zgomotul gândurilor care dau năvală neinvitate.  Ador furtuna! Pentru că vântul acela puternic este un iubit din vremuri de demult ce mă mai vizitează uneori. Mă sărută pe frunte și-mi aduce aminte că nu am rădăcini. Sunt doar iluzii.  Apoi mă trezesc la "realitate" și înghit în sec!

Masculinul din viața mea de acum câțiva ani m-a întrebat pe un ton ironic - ”și tu tot pe vrăjitorii ca toate femeile din familia ta?”. Nu era numai ironie acolo, era și multă respingere spre ură. Iar ura înseamnă neacceptare de sine! Lipsa iubirii ne aruncă în întunericul cel mai adânc al propriului suflet. E un mit al lui Sisif reinventat. Te învârți într-un cerc unde nu-i pic de lumină și te doare, dar nu știi de ce. Masculinul din viața mea actuală, adică fii-miu, mă întreabă zilele trecute ”mami, cine sunt vrăjitoarele?” și am înghețat. Am înghețat pentru că mi-am dat seama că primul răspuns era al masculinului de până atunci, al istoriei, al religiei, al bunicii mele și al tuturor femeilor care nu au integrat femininul. Dar fii-miu voia un răspuns chiar dacă eu tăceam (gândeam) și a întrebat din nou - ”mami, vrăjitoarele sunt rele?” și atunci răspunsul a ieșit fără să mai gândesc sau să mai analizez ceva. NU! Vrăjitoarele sunt și atât.  Vrăjitoarele sunt femeile care gândesc....

  Mă sufoc. De trăirile mele. De trăirile altora. Mă înec în atâtea emoții și rămân fără aer. La fel ca atunci când strângi de gât pe cineva din prea multă...pasiune. Știi ce distruge Spiritul? SEPARAREA! Începe la naștere când ești smuls din cel mai hrănitor loc cu putință (sau a început când am Căzut?). Și continuă cu acel ”nu ai voie să” pe care toți l-am auzit în momente în care nu voiam decât să fim acceptați așa cum suntem. De 2 săptămâni urlu în mașină și tot nu scap de sentimentul ăsta de sufocare. E mult! Și doare-al naibii durerea oamenilor. Apasă atât de tare tristețea că nu știu cum nu plânge Pământul.  Nu te vindeci când îți repeți mantre în oglindă. Te vindeci doar când îți iei Demonii de mână și le ceri iertare. Iertare că i-ai tăiat din tine. Iertare că ai ales să nu-i mai vezi. Să nu-i mai auzi. Să nu mai crezi în ei. Căci da, cea mai mare viclenie a Diavolului este să te facă să crezi că nu există. Și tu iei asta de bună. Căci e mai simplu. Pentru că ești un ...

Toată viața mea am fugit de cine sunt. La întrebarea asta am învățat să răspund mecanic, antrenându-mi raționalul atât de bine încât aș fi putut convinge pe oricine... mai puțin pe cei care vedeau.  Am fost crescută legată de rădăcinile copacului din curte, deși sufletul meu se arunca în gol de pe Muntele Lao foarte departe de casă.  Am crescut războinică. Nici nu se putea altfel, ținând cont de background-ul familial. Am fost antrenată în arta stalkingului de cel mai mare tiran al vieții mele. Și când zic tiran, zic de acel învățător despre care Castañeda vorbește în cărțile sale. Inițial nu am ales, dar apoi mi-a plăcut atât de mult cum se simte să am  controlul propriei vieți, încât m-am întins și la viețile altora. A pierde controlul era ceva inimaginabil și nepermis. Ai pierdut, ești descalificat. Și așa am luptat ani întregi. O luptă în care eram legată la ochi de propria frică, de frica altora și de credința că ceea ce îmi spun e real...halal autocontrol nu? ...