Treceți la conținutul principal

Adevărul din spatele protestelor

“De ce protestez in strada?!
Pentru ca in casa, la munca, la telefon, sunt deja ascultat. E vremea sa ma asculte si din strada.
Pentru ca nu mai am nimic de pierdut. Mi-au luat banii, am pierdut casa, copiii sunt la bunici, imi vad sotia o data la trei zile si avem tot mai putine sa ne spunem. Viata noastra, asa cum am gandit-o impreuna, ne-a fost confiscata intr-o zi de joi. Joi, 6 mai 2010, cand un imbecil, care ne asigurase ca nu se va atinge de salariile noastre, iar noi l-am crezut si ne-am ipotecat casa pentru a ne face un cabinet particular, a decis ca suntem prea grasi si ne-a taiat salariile. 25% de la ea, 25% de la mine. In 8 luni am ramas fara casa. Copiii sunt la 300 km departare. In fiecare seara, eu si sotia mea ne cautam adapost pe la colegi si prieteni sau, pur si simplu, dormim fiecare in spitalul in care lucreaza. Nu ne mai privim in ochi, incercand sa ne menajam reciproc, sa il protejam pe celalalt de propria deznadejde. Si facem economie. De haine, de mancare, de zambete, de cuvinte, de proiecte. Nu mai indraznim sa speram pentru ca nu ne mai permitem sa pierdem.
Nu ies in strada pentru mine. Eu mi-am invatat lectia. Am 35 de ani si nu mai astept nimic bun de la nimeni. Dar copiii mei nu au 35 de ani. Copiii mei au 3 si 5 ani si nu au gresit cu nimic. Copiii mei au dreptul la o scoala buna, o casa incalzita, haine frumoase si jucarii noi. Copiii mei au dreptul la parinti.
Protestez pasnic in Piata Universitatii pentru drepturile copiilor mei. Si, cand lupt pentru ei, nimeni nu ma poate opri. Voi, ceilalti, aveti copii?” 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Într-un alt univers

 Într-un alt univers mă ții de mână și-mi spui că frica nu există. Că totul e o iluzie și că atât timp cât vei trăi nimic nu o să mă atingă.  Într-un alt univers îmi spui că mă iubești, îmi iei fața în mâini și mă săruți pe frunte. Mă iei cu tine în munții pe care îi iubești atât și mă înveți să ascult natura. Să nu mă tem de ea, ci să mă regăsesc în ea.  Într-un alt univers cântăm împreună - eu cu vocea, tu la chitara rece de care nu te desparți niciodată. Cântăm și râdem până dimineața și apoi mergem să cutreierăm pajiștile acelea frumoase de mai sus de casă.  Într-un alt univers ești tot ce fetița din mine și-ar fi dorit vreodată.  Până atunci învăț să trăiesc în acesta...

Despre tine, iubitule!

Azi nu e despre tine, iubitule. Despre tine sunt toate secundele. Azi nu este despre iubire sau pace pentru că acestea 2 sunt rivale de la începuturile pământului. De fapt, despre ele nu va fi nicicând. Vrei să înlocuim celebrul ”lasă-mă în pace” cu plictisitorul și absurdul ”iubește-mă în pace”? Nu! Eu vreau să nu mă iubești în pace, eu vreau să mă sfâșii așa cum sfâșii eu parfumul de pe hainele tale. Vreau să mă mistui așa cum focul din grădina vecinilor mistuie copacii și iarba, adică viața. Și știi de ce? Pentru că a iubi este departe de a da viață, e o armă nucleară care o amenință. Vezi tu, azi am spus că nu e despre tine, iubitule, dar e! E despre tot ce nu mai poți să faci pentru că  ești departe. Și mai e despre tot ce poți să faci fiind departe: înalță-te, iubește, zboară! Ai încredere!

Burn the Witches

Masculinul din viața mea de acum câțiva ani m-a întrebat pe un ton ironic - ”și tu tot pe vrăjitorii ca toate femeile din familia ta?”. Nu era numai ironie acolo, era și multă respingere spre ură. Iar ura înseamnă neacceptare de sine! Lipsa iubirii ne aruncă în întunericul cel mai adânc al propriului suflet. E un mit al lui Sisif reinventat. Te învârți într-un cerc unde nu-i pic de lumină și te doare, dar nu știi de ce. Masculinul din viața mea actuală, adică fii-miu, mă întreabă zilele trecute ”mami, cine sunt vrăjitoarele?” și am înghețat. Am înghețat pentru că mi-am dat seama că primul răspuns era al masculinului de până atunci, al istoriei, al religiei, al bunicii mele și al tuturor femeilor care nu au integrat femininul. Dar fii-miu voia un răspuns chiar dacă eu tăceam (gândeam) și a întrebat din nou - ”mami, vrăjitoarele sunt rele?” și atunci răspunsul a ieșit fără să mai gândesc sau să mai analizez ceva. NU! Vrăjitoarele sunt și atât.  Vrăjitoarele sunt femeile care gândesc....