Fără titlu

Sunt câteva lucruri pe care nu le înţeleg într-o relaţie, iar unul dintre ele este GELOZIA. Bun, nu vorbesc aici de acele mici scene din partea ei ca sa îi atragă atenţia lui, sau glumele subtile ale lui pentru a o face pe ea să zâmbească. E vorba despre acele scene în care el îi interzice să mai iasă cu prietenii ei în absenţa lui sau, mai rău, o pune să aleagă între ei şi el (lucru ce se întâmplă foarte des şi invers - femeia isterică), acele momente în care telefoanele se controlează (de parcă va găsi scrisorile de amor ale lui Romeo către Julieta - că oamenii or fi chiar aşa tonţi), stânjeneala simţită când iubitul/iubita îşi îmbrăţişează cel/cea mai bun/ă prieten/ă, incapacitatea de a înţelege că femeile pot fi extrem de bune prietene cu băieţi fără a trece de acest stadiu (şi invers)...and so on.

Gelozia m-a obosit întotdeauna, dar am acceptat-o pentru că reprezintă, într-un mod ciudat, existenţa unor sentimente puternice din partea partenerului. Cu toate astea nu pot o să o analizez raţional. Mi se pare o irosire de energie pe care mai bine dragilor aţi folosi-o-n pat...măcar ar apărea a win-win situation!

Nu foloseşte la nimic nenorocirea asta, ba dimpotrivă, strică...RĂU! Toată lumea înţelege sentimentele, dar toată lumea are nevoie de persoana sa nealterată de relaţie. Nu vreau să stau să mă gândesc că dacă intru într-o relaţie poate voi da de un om gelos, automat posesiv, isteric, dement. Nu-mi trebuie. Şi aşa sunt eu un animal sălbatic, eu şi mulţi/multe altele. Pe bune, gelozia nu e un trend, nu e un must. Încercaţi să ascultaţi şi să empatizaţi şi totul se va rezolva. Plus nu puteţi obliga o persoană să vă facă statuie şi să deveniţi singura din viaţa ei...nu e ok, nu e sănătos.

Trăiţi, iubiţi-vă, ascultaţi-vă, ieşiţi...dar toate astea faceţi-le şi separat! Ce-i prea mult strică la un moment dat!