Treceți la conținutul principal

Și dacă



Ne e frică! Atât de frică! Și ne lăsăm paralizați de ea, de parcă ea e noi și nu invers. De unde vine frica asta? De ce are atâta putere asupra noastră? De ce se infiltrează așa ușor în comportamentul nostru?

Ne e frică să fim noi. Să zâmbim unui om necunoscut pentru că pur și simplu ăsta e instinctul, să spunem ”Te iubesc” atunci când simțim că inima nu mai are loc în piept și vrea să iasă, să ne scriem istoria. 

Pentru ce teama asta? Aud atât de des oameni care au renunțat la ceva ce le-ar fi făcut bine, pentru că nu au avut curajul de a face un pas. Situații care mai de care, de la a intra în vorbă cu cineva care-ți place, până la a renunța la un talent incredibil din simplul motiv că ”îmi e frică să nu dezamăgesc”. 

Tu, care îți e atât de frică să nu dezamăgești, ești bine acum? Ești mulțumit de pasul făcut? Te simți împlinit?

Sau Tu, care ai ales să mergi mai departe trecând pe lângă ea, deși atât inima, cât și corpul te implorau să te oprești, ești fericit?

Și chiar TU, dragule, care ai preferat să închizi dragostea într-o cameră obscură, pentru că ai considerat că e imposibil ca iubirea aia carnală și efemeră să se transforme într-una matură, veșnică, ești mai luminos acum? Toate bune?

Dragă OM, știi de ce ți-e frică? Pentru că ai eliminat varianta care-ți spune că oamenii nu sunt acțiunile lor. Dacă ai reacționat într-un fel cândva, asta nu înseamnă că acela ești tu mereu. Dar tu știi asta, nu-i așa că știi? Și vrei mereu să accezi spre cea mai bună variantă a ta, iar asta presupune să ai CURAJ. 

Frica e o ALEGERE. Alegi să mergi mână-n mână cu ea sau să pășești cu încredere într-o viață luminoasă, într-o viață plină! Frica te ține în lanțuri, te ține pe loc, într-o lume care - la tot pasul - îți întinde cele mai frumoase și mai interesante experiențe din care știi că ieși mulțumit, fericit, împlinit și RADIOS.

Ce zici? Faci primul pas?


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dimineți

Rulează-mă-ntre degete și trage-mă adânc în suflet, iar în timp ce faci asta, lasă rujul meu să se imprime pe încheietura mâinii tale stângi, unde....miroase a parfum.
Fumează-mi emoția, întinde-te în pat și visează cum întregul meu se îmbină cu întregul tău în timp ce vulcani erup la mii de km de noi.
Prizează-mă, dragule! Cu toată pofta de viață pe care o ai și dacă n-ai, adu-ți aminte de un moment în care a dat pe afară. Aducându-ți aminte, retrăiește momentul la altă intensitate. Reconfigurează-l.

Și după asta...stinge-mă într-un pat plin de cearceafuri folosite, lăsându-l pe Bach să cânte-n gol.

Mai stai

Toarnă peste mine nori lichizi și fie ca unul dintre ei să-mi ajungă pe buze. De acolo până la suflet nu e cale prea lungă așa că...spală-l de botezul ireal al furtunii de vară.

Și știi ce să mai faci? Luminează picătura dintre sâni. Doar o clipă fă-o să se simtă în centrul atenției. Momentul ei de glorie. Acea clipă între existență și esență. Milisecunda în care cele două parfumuri se îmbină și devin unul...greu.

Plouă-mi viața cu picături de ”shhh..” și ”stai” și fă-mă să te rog frumos.

Te rog.


Frumos

Plouă

Plouă! Și acolo și aici. Peste sufletele toate. Plouă! Și acum îți dau dreptate. Tu mi-ai spus s-ascult, e drept.
Plouă. Pe un aer mai curat. Când te strig, tot nu s-aude. Străzile sunt tot mai mute, Iar ecoul e ciudat.
Plou-acolo și străluce. De-ai putea, m-ai mai seduce? Fiu de lume obosită, Plictisită, folosită.
Plouă, da! Ș-acuma vezi Cum răsare din asfalt, Rece, inocent, cobalt, Omul Nou. Ș-acuma șezi!
Plouă pic fără de pic Nu. N-ai înțeles nimic! Doar ai vrut să te dai mare Și s-arăți cum timpul moare.
Timpul plouă, timpul tace. Lumii tu..să îi dai pace, Fiindcă lumea se descurcă Făr' să creadă-ntr-o nălucă.
Da! Da! Plouă! Plouă, drace. Pleacă și nu te întoarce Lasă-mă să simt și eu Cum e să fii Dumnezeu.
Lasă-mă cu ploaia mea, Tulbure, vicleană, grea, Lasă-mă să învăț lumea Ca să pot jongla cu ea.
Plouă, drace, n-ai ce-i face. Pleacă, iute, nu te-ntoarce. C-altfel o să tot iubesc Sentimentul nefiresc
De a mă juca cu focul.