Femeia si Evul Mediu

Potrivit Legii, în Evul Mediu românesc Femeia putea fi bătută de bărbat „cu blindeaţe“, „cu vrăjmăşie“, „cu toiagul“

 

Dacă în preistorie raritatea reprezentărilor masculine în arta plastică în comparaţie cu cele feminine pare să sugereze o subordonare a bărbatului în raport cu femeia, în epoca medievală criteriile valorice sunt altele, fiind mai puţin favorabile femeii, care devine prin excelenţă o fiinţă dependentă şi asistată social. Imaginea femeii, locul atribuit ei în ierarhia socială şi felul cum a fost percepută în epocă sunt reliefate în diverse acte oficiale, foi de zestre, testamente, coduri de legi şi alte documente.
În spaţiul românesc al Evului Mediu viaţa citadină era puţin răspândită, dezvoltarea târgurilor şi oraşelor fiind frânată de consecinţele dezastruoase ale dominaţiei otomane. Agricultura şi creşterea animalelor erau îndeletniciri practicate şi de o mare parte a orăşenilor, fenomen ce l-a determinat pe marele istoric Vasile Pârvan să afirme că „românii au fost întotdeauna un popor de ţărani“.
Într-o societate rurală chinuită, marcată de decăderea ţărănimii libere şi aservirea ei, în care principala grijă a bărbatului era să asigure mijloacele materiale necesare traiului familiei sale şi achitarea dăjdiilor către stăpânire, statutul social al femeii era tributar unei paradigme bazată pe cutume, unele dintre acestea bucurându-se de girul Bisericii. Dispoziţiile privitoare la unele fapte şi relaţii din viaţa socială a femeii, felul cum era percepută de colectivitate în raport cu locurile pe care le frecventa şi împrejurările în care erau aplicate sancţiunile în urma încălcării prevederilor sunt cuprinse şi descrise amănunţit în legislaţia timpului, cum ar fi pravila munteană „Îndreptarea Legii“, apărută în 1652, în vremea domnitorului Matei Basarab, sau „Cartea românească de învăţătură“, tipărită sub îngrijirea contemporanului său moldovean, Vasile Lupu, în anul 1646.
Exclusă din viaţa publică, femeia vremii îşi desfăşura existenţa în limitele spaţiului domestic. Considerată drept o fiinţă mai puţin înzestrată fizic şi intelectual, având în vedere „neputinţa şi slăbiciunea firii“ şi faptul că „iaşte mai proastă şi mai leasne spre cădere decît bărbatul“, femeia era supusă autorităţii bărbaţilor din familie, reprezentaţi în diferite stadii de-a lungul vieţii de tată, frate şi soţ. Pentru o femeie era imposibil să tindă către un scop propriu sau să aibă aspiraţii personale. Acestea erau drepturi de care se bucurau în exclusivitate bărbaţii. Din tinereţe, fetele erau ţintuite în casa părintească, dorindu-se păstrarea lor neprihănite şi virtuoase, prin apărarea bunelor moravuri împotriva păcatelor. Când o fată depăşea pragul admis al intimitaţii într-o relaţie înainte de căsătorie, onoarea acesteia era definitiv compromisă, stigmatul păcatului lipsind-o aproape de posibilitatea întemeierii unei familii.
Cum putea să rămână fără zestre

În urma căsătoriei, care de cele mai multe ori nu reflecta opţiunea fetei, ci mai degrabă era condiţionată de vrerea părinţilor şi de existenţa zestrei, femeia ajungea în slujba soţului. Prin starea naturală de inferioritate faţă de acesta, considerat capul familiei, femeia era „deposedată“ de partea ei din patrimoniul patern. Soţul avea drept deplin de administrare şi folosire a dotei, însă, din fericire, nu o putea vinde sau înstrăina în nicio circumstanţă. Potrivit pravilelor, chiar din vini minore ale soţiei, ca de exemplu: „de va mearge la vedearea jocurilor să privească fără de voia bărbatului ei“ sau de intra, fără încuviinţarea soţului, în „casă striină, unde nu-i vor fi rudeniile ei“, în caz de despărţire, soţul îi putea dobândi cu uşurinţă zestrea.
Cum la căsătorie fecioria fetelor era o valoare de netăgăduit oferită soţului şi familiei lui, pe parcurs, probitatea moralei matrimoniale şi bunul renume al femeii măritate reprezentau condiţii fundamentale pentru respectarea cinstei familiei şi a reputaţiei bărbatului.
Categorii de pedepse

Convieţuirea paşnică în fiecare casă ţinea de respectarea cu stricteţe a obligaţiilor ce îi reveneau femeii în raport cu bărbatul. Întreg comportamentul acesteia, de la obiceiul de a nu trece drumul tăind calea unui bărbat, până la locul ocupat la masă, corespundea unei anumite orânduieli doveditoare a cinstei, a respectului şi a atenţiei acordată bărbatului, precum şi a faptului că soţul îi era superior şi stăpân.
De cealaltă parte, bărbatul socotea că femeia îi aparţine în totalitate, că are drept de viaţă şi de moarte asupra ei, deşi legislaţia medievală românească „permitea“ uciderea femeii doar în caz de încălcare a fidelităţii conjugale sau de legături incestuoase cu rude „ce să sue sau de cealea ce se pogoară pînă a doa spiţă“. Plecând de la această concepţie învechită, legiuitorul îi recunoştea bărbatului dreptul în aplicarea corecţiilor asupra soţiei sale. De cădea în vină uşoară faţă de el, legea îi recomanda soţului să o bată „cu blindeaţe“, doar „cu pumnul sau cu palma“, paradoxal însă, „cît de mult şi cît de des“. „Iară de va fi vina mare“, „de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau de o va găsi făcînd vreun vicleşug de moartea lui“, bătaia chiar cu „vrăjmăşie“ era întemeiată şi acceptată prin acelaşi cod de legi. Bărbatul nu era dator să dea socoteală decât când o bătea „cu toiagul“, mai ales dacă „se va sfărma lemnul, sau să facă cu dînsul rane să meargă sîngele, sau cînd o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap“.
În situaţii de nesupunere mai gravă, soţul era îndreptăţit de asemenea „să‑ş pue muiarea în fiară sau să o închiză, cum ar fi în temniţă“; iar cât priveşte adulterul descoperit de soţ înăuntrul casei lui, glava în care se menţiona „de va ucide pre dînsa şi pre curvariu, acela nu se pedepseaşte adevărat“ îl absolvea practic de orice incriminare. Toate acestea demonstrează cum atitudinea legiuitorului reflectă într-o oarecare măsură învăţătura Bisericii care condamnă orice abatere de la normele morale, dar nu ţine cont de drepturile naturale ale femeii, cum ar fi dreptul la viaţă şi dreptul la a doua şansă. În schimb, probabil pe considerente de fiinţă fără minte, în cazul săvârşirii unor fapte care reprezentau pericol social, precum „cînd în casa ei se vor face bani răi“, „cînd va cumpăra vreun lucru eftin ca să-l vînză mai scump“ ori „de se va mesteca în tocmeala ereticilor, sau la juramînt mincinos“, legea era mai îngăduitoare fiindcă „muiarea se va certa mai puţin decît bărbatul“.
Ce locuri puteau frecventa femeile
Înfăţişarea ademenitoare a femeilor noastre desfăta şi privirile celor din ţinuturile străine plaiurilor mioritice, după cum se poate afla din descrierea călătorului german Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel: „În toată ţara femeile sînt peste măsură de frumoase, au părul negru cum e cărbunele, ochii şi sprîncenele la fel de negre, iar faţa lor este ca laptele şi sîngele. Pielea de pe tot trupul lor este albă şi subţire şi la multe din ele afli cele mai frumoase mîini. Chiar şi la ţărani găseşti fete şi femei atît de desăvîrşit de frumoase, cum nu se află nicicînd la noi în Germania.“ Frumuseţea lor proverbială, însă, le sporea acestora şi mai mult vulnerabilitatea existenţială, transformându-le în adevărate tentaţii, mai ales pentru bărbaţii de sorginte nobilă în casa cărora uneori erau nevoite să slujească.
Dominată de mentalităţile vremii, fiindu-i interzis orice rol în viaţa politică, comercială sau economică, precum şi accesul la educaţie, femeii din clasa ţărănească medievală îi rămânea drept cadru de socializare, din ce depăşea propria-i ogradă, locurile în care nu se semnala doar prezenţa masculină şi cele care nu erau asociate cu imoralitatea.
Fântâna, moara, albia râului unde îşi spălau rufele, biserica sau uliţa satului se numărau printre spaţiile colective îngăduite frecventării femeilor, cu acordul soţului, unde acestea se întâlneau şi să stea la taifas. De asemenea, puteau fi prezente, însoţite de bărbaţii lor, la hora din zilele de sărbătoare. Nu se cuvenea însă ca femeia să meargă la baia publică sau în oricare alt loc la „băuturi“ cu bărbaţii, „adecă pre la mease dă veselie“.
În caz contrar, comportamentul acestora, uneori inventat sau exagerat pe alocuri, căci „aşa umblă gura satului, nici că visezi din ce scorneşte o poveste“, devenea subiect de clevetiri, ceea ce le ştirbea reputaţia, stârnind oprobriul public şi agresivitatea soţului. Abaterile de la conduita unei femei măritate erau aspru judecate şi pedepsite de comunitate, pornind de la forme incipiente de şuşoteli şi bârfe pe uliţele satului, până la diverse sancţiuni, precum plimbarea prin sat a femeii necredincioase şi bătaia la tălpi în mijlocul târgului, spre deliciul publicului. De asemenea, dovedirea adulterului femeii îi oferea bărbatului privilegiu „să-şi gonească muiarea den casă cu puterea lui, fără de leage şi fără ştirea judecatorului“.
Succesiune de naşteri şi alăptări

În concepţia matrimoniului din societatea medievală, cu rădăcini în spiritul tradiţiilor străvechi, menirea femeilor era aceea de a procrea, maternitatea constituind adevărata lor identitate. Din vremuri imemoriale, femeii i-a fost atribuit rolul primordial de dăinuire a speciei, imaginea ei fiind transpusă în idoli ai fecundităţii şi adorată ca atare.
Această epocă, însă, mai mult ca oricare, reduce destinul femeii la acela de simplă reproducătoare. Viaţa adultă a femeii se constituia dintr-o succesiune de naşteri şi alăptări, fapt care nu o exonera însă de treburile din gospodărie sau de munca câmpului, aproape echivalentă cu cea a bărbatului. În ­atare condiţii, nu este de mirare că mănăstirile deveneau o alternativă pentru femeile care doreau să se detaşeze de atribuţiile sociale sau căutau să scape de violenţa domestică.
Deşi hărăzită să-i îngrijească, să-i servească şi să-i hrănească pe toţi cei alături de care-şi ducea existenţa, de multe ori, femeia era nevoită să asiste neputincioasă la moartea propriilor copii, survenită din diverse pricini, printre care boala sau sărăcia. Înfruntând greutăţile modului de trai, femeia-ţărancă a reprezentat pentru această vreme, ca de altfel pentru toate epocile istoriei, simbolul hărniciei, devotamentului, dârzeniei, smereniei şi blândeţii neamului.
„Româncele sînt supuse, prietenoase, îndatoritoare şi foarte harnice. Femeia munceşte la cîmp, vede de copii şi de casă, toarce şi ţese pentru nevoile casei şi pentru vînzare, îşi întocmeşte şi-şi curăţă ea însăşi îmbrăcămintea, creşte păsări, […] toarce din furcă în timp ce merge cu căruţa sau umblă pe jos“, spunea, la 1785, Christopher Seipp, călător străin pe meleagurile noastre.

sursa : www.historia.ro