Treceți la conținutul principal

Femeia ca victima

Victimele uitate ale razboiului: Femeile transformate in “damele de companie” ale armatei asteapta de 65 de ani scuze oficiale

"Femeile de reconfortare" intr-o tabara americana de prizonieri de razboi / Foto: womenandwar.net
"Femeile de reconfortare" intr-o tabara americana de prizonieri de razboi / Foto: womenandwar.net

Jung Yoon-hong, una dintre femeile fortate de armata japoneza sa se prostitueze in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, a decedat la finele anului. Moartea acesteia face ca numarul supravietuitoarelor ce preseaza guvernul japonez pentru compensantii sa scada la 79. Astfel, fereastra pentru obtinerea scuzelor oficiale si a compensatiilor pare ca e pe cale sa se inchida.

Consiliul Coreean al Femeilor Recrutate pentru Sclavie Sexuala de către Japonia, numit, pe scurt the Korean Council, a anuntat luni, 3 ianuarie 2011, ca Jung Yoon-hong, in varsta de 90 de ani, a murit in locuinta ei din Ilsan, provincia Gyeonggi, in data de 31 decembrie, informeaza Korea Joongang Daily.
Jung s-a nascut in 1920 in Coreea si s-a maritat la varsta de 15 ani. Avea 19 ani cand a izbucnit cel de al Doilea Razboi Mondial. Si-a pierdut sotul pe front si, la scurt timp dupa aflarea vestii, a fost recrutata si obligata sa se prostitueze pentru soldatii japonezi. In intervalul 1942- 1945, a fost una dintre damele de companie ale armatei, cunoscute si ca “femei de reconfortare” sau “femei de incurajare”. In 1945, cand Coreea a scapat de sub dominatia Japoniei, tanara s-a intors acasa insarcinata si a dat nastere unui copil in luna septembrie a aceluiasi an.
A indraznit sa isi spuna povestea in 1995 cand s-a alaturat celorlate victime sexuale ale regimului imperial japonez. Conform unei lucrari publicate de Japan Policy Research Institute, numarul femeilor fortate de Japonia sa se prostitueze in timpul razboiului este estimat intre 50 000 si 200 000, cele mai multe dintre acestea fiind de origine coreeana. E dificil de precizat cifrele exacte precum si cate dintre aceste femei mai sunt in viata avand in vedere ca multe au refuzat sa recunoasca public abuzul.
Pana la acesta data s-a confirmat existenta “statiilor de reconfortare” in Coreea, China, Japonia, Filipine, Thailanda, Vietnam, Malaysia, Taiwan si Indonezia. Subiectul ramane unul extrem de controversat discutandu-se inca gradul de implicare al Japoniei conduse de Imparatul Hirohito in chestiunea sclaviei sexuale.
In Coreea, aceste femei sunt numite “halmoni” (in trad. bunici), desi multe dintre ele au fost atat de traumatizate fizic si psihic de evenimente incat nu s-au casatorit si nu au avut copii, povesteste The Independent intr-un material amplu din 2008 ce aduce in discutie lupta lor pentru recunoasterea abuzului. Numele de “ianfu” (in trad. femei de reconfortare) le-a fost dat de catre armata japoneza. Eufemismul e detestat de cele care il poarta deoarece evoca rolul lor: femei obligate sa “incurajeze” soldatii japonezi.  Contactate de armata japoneza, multe dintre ele au crezut ca sunt recrutate pentru alte tipuri de munca, precum spalat, gatit etc. In realitate, erau duse in bordeluri pentru “a sustine” efortul de razboi. Printre “femeile de reconfortare” s-au numarat minore (s-au inregistrat cazuri de fete in varsta de 12 ani), tinere rapite, femei recrutate sub amenintarea armelor etc.
Odata cu moartea lui Jung Yoon-hong numarul “femeilor de reconfortare” care au avut curajul sa vorbeasca si sa ceara scuze si recompense a scazut la 79. Anul trecut au decedat noua dintre ele. “Timpul preseaza guvernul si societatea noastra sa faca eforturi [n.r. in directia recompensarii] cat mai repede” a declarat Consiliul Coreean. “Cea mai mare frica a acestor femei este ca, odata cu moartea lor, crimele impotriva lor vor fi date uitarii”, povesteste Ahn Sin Kweon, directorul Hous of Sharinge, primul muzeu al drepturilor omului axat pe tema sclaviei sexuale si o comunitate de sustinere pentru aceste femei.
In 2007, Shinzo Abe, primul ministru al Japoniei de la acea vreme, a negat ca guvernul japonez ar fi fortat femeile sa se prostitueze in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. Acesta  a argumentat prin lipsa dovezilor care sa sustina ca femeile au fost obligate, informa la acea vreme BBC News. Afirmatia a pus pe jar nu doar victimele ci si aliatii politici ai Japoniei care au amenintat ca vor face presiuni pentru ca natiunea nipona sa solutioneze problema. Fortat de furtuna politica starnita, Abe a retractat afirmatia fara a face insa alte mentiuni cu privire la politica Japoniei fata de subiect.
Guvernul japonez recunoscuse anterior sclavia de razboi printr-o declaratie din 1993 constituind totodata si un fond de compensatii pentru “femeile de reconfortare”. Compensatiile au fost insa refuzata de victime pe motiv ca banii nu proveneau de la stat ci din donatii. Refuzul a subliniat faptul ca principala tinta a protestelor e recunoasterea vinei. Intre timp, in Japonia a inceput sa ia avant o miscare revizionista ce sustine ca armata nu ar fi fost implicata direct in aceste actiuni. In conditiile date, victimele sunt constiente ca in lipsa unor scuze oficiale vor fi etichetate ca “prostituate”.
In iulie 2007 guvernul american a votat Legea 121 in urma audierilor facute in Congres, ocazie cu care cateva dintre aceste femei au depus marturie. Actul cere Japoniei sa “isi ceara scuze oficial si sa isi asume responsabilitatea istorica” in chestiunea bordelurilor militare. Trei ani mai tarziu scuzele oficiale intarzie sa apara, in timp ce “damele de companie” ale razboiului imbatranesc si se sting, resemnandu-se la gandul ca adevarul va fi uitat odata cu ele.
Autor: I. C.
sursa:  http://smartwoman.hotnews.ro

Comentarii

  1. Şi eu aştept scuzele americanilor care mi-au bombardat şi ucis străbunicul în război, sau ale ruşilor care au confiscat, pe nedrept, averile altor străbunici de-ai mei.
    În plus, cred că toţi românii aşteptăm scuzele celor care au făcut parte din conducerea PCR şi care se află în prezent în structurile de putere.
    Eu cred că ar trebui să solicităm scuze Papei pentru crimele pe care le-a făcut Biserica.

    Cred că unul dintre cele mai mizerabile lucruri posibile este violul, siluirea. Problema e legată de asumarea vinei, care aparţine unor oameni ce nu mai există, în circumstanţe care nu mai sunt.
    Eu cred că ar trebui să se investească pentru ca aceste lucruri să nu se mai întâmple niciodată, nu pentru ca să despăgubim trecutul. O atitudine de genul ăsta perpetuează victimizarea celor care au reuşit să treacă mai departe şi nu rezolvă nimic sufleteşte. Ori dacă se vrea o împuternicire de orice fel, ar fi bine să se ofere posibilitatea câştigării respectului pentru cei care au avut de suferit, altfel decât prin scuze sau bani. Eu aş zice prin oferirea posibilităţii privilegiate de a participa activ la campania de prevenire sau în diverse acţiuni civice. Cred că ar aduce mai multă satisfacţie şi împăcare cu sine.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt aproape in totalitate de acord cu tine anonimule, ca si tine sunt de parere ca o vorba spusa poporului din partea celor care au participat activ la siluire, viol, omoruri, cei care au trait pe pielea lor nenorocirile vietii, ar face lumea sa inteleaga. Eu sper, la fel ca si voi

    RăspundețiȘtergere
  3. Daca nu sa intamplat nimic in trecut sa se rezolve problema asa o sa si ramana, ce crezi ca o sa faca pe viitor ? Daune morale ? ....stai sa avansam tehnologic sa vezi atunci haos, nu ce a fost in trecut e important, ci ce se va intampla pe viitor...the future's bright the future is nuclear(orange).

    Blaze d(>.<)b (o)\/(o) <--- boobies

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Iluzia

Sunt zile în care doar ploaia contează. Purifică. Spală păcatele de care vrem să uităm. Face să nu se mai audă durerea lumii. Sunt clipe în care tunetul este singurul care mai reușește să treacă de zgomotul gândurilor care dau năvală neinvitate.  Ador furtuna! Pentru că vântul acela puternic este un iubit din vremuri de demult ce mă mai vizitează uneori. Mă sărută pe frunte și-mi aduce aminte că nu am rădăcini. Sunt doar iluzii.  Apoi mă trezesc la "realitate" și înghit în sec!

Burn the Witches

Masculinul din viața mea de acum câțiva ani m-a întrebat pe un ton ironic - ”și tu tot pe vrăjitorii ca toate femeile din familia ta?”. Nu era numai ironie acolo, era și multă respingere spre ură. Iar ura înseamnă neacceptare de sine! Lipsa iubirii ne aruncă în întunericul cel mai adânc al propriului suflet. E un mit al lui Sisif reinventat. Te învârți într-un cerc unde nu-i pic de lumină și te doare, dar nu știi de ce. Masculinul din viața mea actuală, adică fii-miu, mă întreabă zilele trecute ”mami, cine sunt vrăjitoarele?” și am înghețat. Am înghețat pentru că mi-am dat seama că primul răspuns era al masculinului de până atunci, al istoriei, al religiei, al bunicii mele și al tuturor femeilor care nu au integrat femininul. Dar fii-miu voia un răspuns chiar dacă eu tăceam (gândeam) și a întrebat din nou - ”mami, vrăjitoarele sunt rele?” și atunci răspunsul a ieșit fără să mai gândesc sau să mai analizez ceva. NU! Vrăjitoarele sunt și atât.  Vrăjitoarele sunt femeile care gândesc. Fem

Antihrist

”Sunt EU! Când îmi calc pe suflet și fac să doară. Când nu mai scriu. Când aduc rațiunea în prim-plan ca să fac sufletul să tacă...și nu tace nici atunci. Antihrist sunt eu când nu mă las să plâng. Când nu ascult ce au rănile să-mi zică. Când mă pedepsesc pentru ceva ce nu am făcut niciodată, dar cineva a zis... Sunt eu când nu mă las să primesc iubire, a mea, a altora, a vieții” ...asta scriam pe 22.01.2022 și a rămas schiță până azi. E fascinant cum înainte să văd ce am scris, am spus prima propoziție by default.  Miriam e ANATEMA...am crezut multe vieți la rând și de aia Antihristul sunt eu. Pentru că mult timp, crezând că eu cred în Dumnezeu, l-am respins din inima mea și din ceilalți. Vorbeam acum ceva timp cu Maestrul meu și îi spuneam că nu-l pot numi Guru. ”Refuz, Maestre, să te numesc așa. Guru e doar Dumnezeu”. Și m-a întrebat ”Oare nu e asta o formă de sfidare a Lui?” Cred, Doamne. Ajută necredinței mele.  De antihrist fugim toți. Cine să-și asume Răul-Cel-Mai-Rău? Nu, nu. N