Treceți la conținutul principal

În timp

Mă obsedează noţiunea timpului. Ieri aveam 16 ani, eram o liceancă ciudată, dar populară, aveam note mari, stăteam în prima bancă, mă fardam fără să ştie ai mei, apoi când terminam orele şi urma să merg acasă îmi îndepărtam make-up-ul (ca să păstrez imaginea de "fata cuminte a lu mama"). Azi, sunt la fel de ciudată, mai puţin populară, mă fardez mult mai puţin decât în liceu, sunt tatuată, libertină and so on. Mâine probabil o să am 40 de ani 2 copii sau niciunul, o carieră sau o frustrare şi aşa a trecut viaţa pe lângă mine.

Ştiu că următoarea întrebare este una greţoasă din cauza faptului că a devenit extrem de comercială, dar e o întrebare bună şi probabil că a rămas pe buzele tuturor pentru că nimeni nu a ajuns la un consens.

So...întrebarea e:
 would we and why?

De fiecare dată când încerc să îmi răspund la întrebarea asta cu un mare DA! îmi amintesc de prezent şi mă gândesc că dacă aş schimba trecutul, mai mult ca sigur nici prezentul nu ar fi la locul lui. Aşa că îmi pun altă întrebare...Am curajul să renunţ la actual pentru un alt prezent necunoscut?

Oamenii au uitat să spere! Au devenit marionete teleghidate. Au ochi de sticlă...goi. Sentimentele lor nu mai au culori intense pentru că se mulţumesc cu plafonarea şi comodul. Nu mai au curaj să trăiască pentru că le e frică de "mai rău" considerând că dacă rămân în poziţia de bază nu vor avea de suferit mai mult decât dacă s-ar mişca. Se distrează în baruri şi cluburi şi pub-uri dansând o melodie şi apoi stând cu telefoanele în mână. Socializarea nu se mai petrece ochi în ochi ci tastă-n tastă. Nu mai cunosc versurile melodiilor pentru că muzica nu mai trece prin ei. Nu îmbătrânim...ne uscăm!

Wake up and live and when you.ll be alive again tell me...would you turn back time?

Comentarii

  1. I wouldn't! have a nice one..

    RăspundețiȘtergere
  2. " Aşa că îmi pun altă întrebare...Am curajul să renunţ la actual pentru un alt prezent necunoscut?" Daca nu e spre bine da, daca e spre rau, nu depinde cat de bine iti este acum!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre asumare și tainele ei

Tinere...mă faci să râd. Și nu că anii nu mi-ar permite, dar într-un oarecare fel am...alte priorități. Nu! Departe de mine a te face să crezi că tu n-ai fi una dintre ele căci, știm prea bine că ești creația Mea cea mai înaltă, însă, vezi tu, dacă ar fi să ascult tot ce-ți înflorește mintea, aș fi nevoit să deschid o piață de flori cât tot Universul. Ah, nu mă înțelege greșit...AUD TOT CE SPUI, doar că nu dau importanță. Știi...exact ca părinții care primesc remarci răutăcioase de la copiii lor, dar aleg să râdă de îndrăzneala lor.

A te ridica împotriva Mea, e cea mai bună dovadă că Mă simți! A Mă nega, e cea mai clară dovadă că te-am rănit...și-Mi pare rău...căci, nu ai înțeles de fapt lecția pe care încercam să ți-o ofer.

Da, ai Liber Arbitru. Da, ești capabil de cel mai strălucit bine  și cel mai dezastruos rău. Da, dragul Meu, ești făcut după chipul și asemănarea Mea, fapt ce te ridică la rangul de Dumnezeu, dar...ți-ai asumat vreodată asta? Așa...pe deplin? Cu responsabilitate,…

Despre tine, iubitule!

Azi nu e despre tine, iubitule. Despre tine sunt toate secundele. Azi nu este despre iubire sau pace pentru că acestea 2 sunt rivale de la începuturile pământului. De fapt, despre ele nu va fi nicicând. Vrei să înlocuim celebrul ”lasă-mă în pace” cu plictisitorul și absurdul ”iubește-mă în pace”? Nu! Eu vreau să nu mă iubești în pace, eu vreau să mă sfâșii așa cum sfâșii eu parfumul de pe hainele tale. Vreau să mă mistui așa cum focul din grădina vecinilor mistuie copacii și iarba, adică viața. Și știi de ce? Pentru că a iubi este departe de a da viață, e o armă nucleară care o amenință.

Vezi tu, azi am spus că nu e despre tine, iubitule, dar e! E despre tot ce nu mai poți să faci pentru că  ești departe. Și mai e despre tot ce poți să faci fiind departe: înalță-te, iubește, zboară! Ai încredere!

The Gate

Există ceva în fiecare dintre noi care ne întoarce forțat la realitate. Și nu realitatea cu care suntem învățați, ci aceea pe care am uitat-o în cel mai întunecat cotlon al minții subconștiente.
Există acolo amintiri de care suntem siguri că sunt șterse și emoții care se simt vag la acea întoarcere de cap care îți induce un deja-vu puternic. Există sentimente, atingeri, trăiri, chiar paradis și iad.
E acel nivel la care ajungi abia când te pierzi complet, când renunți la tine, când singura scăpare conștientă e moartea. Moartea...supraconștientă...ca Nebunul cărților de tarot care stă cu capul în jos spânzurat de un picior...ca Odin care a ales să vadă lumea invers tocmai pentru a o vedea cum trebuie.
Știi...sentimentul acela când ești la o răscruce de drumuri, fără destinație și riști. Arunci cu banul, tragi bățul mai scurt, îți faci o cruce, te rogi pentru un semn sau...îți asculți instinctul și...pășești. Nu te mai poți întoarce, poți însă ...avansa. Și începi să mergi, la început tim…