Treceți la conținutul principal

Știm dar...nu vrem!

Știm să dăm sfaturi, dar nu vrem să ne punem în pielea persoanei căruia îi umplem capul cu bazaconiile noastre.
Am trăit multe: dezamăgiri, orgolii, pierderi, durere. Asta ne dă un mic imbold în a ne crede psihologii secolului.
De fapt ce nu realizăm noi este că fiecare persoană este diferită. Fiecare trăiește diferit o despărțire, fiecare are alt gând de împăcare, fiecare își face alt scenariu, fiecare plânge pe un umăr dar din motive diferite, fiecare este stăpânul propriei sale vieți.
Nu te aștepta ca sfatul tău să conteze, nu te supăra dacă ți se dă dreptate dar acțiunea care urmează sfatului nu este în ton, nici măcar să nu îndrăznești să te superi pe un om care nu știe ce vrea. E normal, pentru că e o luptă permanentă în interiorul fiecărei persoane. Lupta cea mai grea între inimă și minte. Și de fiecare dată când inima spune ceva, mintea încearcă să contracareze lovitura și asta până când persoana deținătoare de aceste două organe enervante spune STOP. Aici intervii tu, dar nu cu replici ”told you!” ci cu o îmbrățișare și un zâmbet și taci!
Taci pentru că ziua asta blestemată va poposi și în casa ta. Și vei da de oameni care fac pe psihologii cu tine. Îți vor spune prin câte au trecut (pentru că de fapt această ședință de psiho-terapie este de fapt despre ei), cum -la fel ca și tine- s-au simțit descumpăniți, cum au suferit, s-au dat cu capul de pereți doar doar mintea aia o să amețească și o să-și țină gura închisă..., cum au trecut peste și acum sunt alți oameni (dar de fapt pe dinăuntrul lor sângerează).

Îți spun eu de ce ai nevoie în astfel de cazuri ”disperate”. De soare, de mare și de sunetul valurilor. Iar dacă poți...profită singur/ă de ele. Vei veni alt om :)


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Plouă

Plouă! Și acolo și aici. Peste sufletele toate. Plouă! Și acum îți dau dreptate. Tu mi-ai spus s-ascult, e drept.
Plouă. Pe un aer mai curat. Când te strig, tot nu s-aude. Străzile sunt tot mai mute, Iar ecoul e ciudat.
Plou-acolo și străluce. De-ai putea, m-ai mai seduce? Fiu de lume obosită, Plictisită, folosită.
Plouă, da! Ș-acuma vezi Cum răsare din asfalt, Rece, inocent, cobalt, Omul Nou. Ș-acuma șezi!
Plouă pic fără de pic Nu. N-ai înțeles nimic! Doar ai vrut să te dai mare Și s-arăți cum timpul moare.
Timpul plouă, timpul tace. Lumii tu..să îi dai pace, Fiindcă lumea se descurcă Făr' să creadă-ntr-o nălucă.
Da! Da! Plouă! Plouă, drace. Pleacă și nu te întoarce Lasă-mă să simt și eu Cum e să fii Dumnezeu.
Lasă-mă cu ploaia mea, Tulbure, vicleană, grea, Lasă-mă să învăț lumea Ca să pot jongla cu ea.
Plouă, drace, n-ai ce-i face. Pleacă, iute, nu te-ntoarce. C-altfel o să tot iubesc Sentimentul nefiresc
De a mă juca cu focul.

Despre tine, iubitule!

Azi nu e despre tine, iubitule. Despre tine sunt toate secundele. Azi nu este despre iubire sau pace pentru că acestea 2 sunt rivale de la începuturile pământului. De fapt, despre ele nu va fi nicicând. Vrei să înlocuim celebrul ”lasă-mă în pace” cu plictisitorul și absurdul ”iubește-mă în pace”? Nu! Eu vreau să nu mă iubești în pace, eu vreau să mă sfâșii așa cum sfâșii eu parfumul de pe hainele tale. Vreau să mă mistui așa cum focul din grădina vecinilor mistuie copacii și iarba, adică viața. Și știi de ce? Pentru că a iubi este departe de a da viață, e o armă nucleară care o amenință.

Vezi tu, azi am spus că nu e despre tine, iubitule, dar e! E despre tot ce nu mai poți să faci pentru că  ești departe. Și mai e despre tot ce poți să faci fiind departe: înalță-te, iubește, zboară! Ai încredere!

Arta visatului

Șșșș...închide ochii și ascultă cum inima vorbește mută.
A obosit să irosească suflarea preadumnezeiască,
A nefireștii  reîntoarceri.
Credeai că dacă vei iubi, chiar grabnic te vei mântui
De o povară ireală?
Fetițo, hai, dansează goală!
Și-n dansul tău legat de stele îți vei găsi vise de iele
Ce marea toată-ți vor descrie
Prin lunga țesătură-n ie
Ce-și are magica ei vrie.
Închide ochii când dansezi, când țeși, când zbori, nu când visezi!
Căci când visezi totu-i real.