Știm să dăm sfaturi, dar nu vrem să ne punem în pielea persoanei căruia îi umplem capul cu bazaconiile noastre.
Am trăit multe: dezamăgiri, orgolii, pierderi, durere. Asta ne dă un mic imbold în a ne crede psihologii secolului.
De fapt ce nu realizăm noi este că fiecare persoană este diferită. Fiecare trăiește diferit o despărțire, fiecare are alt gând de împăcare, fiecare își face alt scenariu, fiecare plânge pe un umăr dar din motive diferite, fiecare este stăpânul propriei sale vieți.
Nu te aștepta ca sfatul tău să conteze, nu te supăra dacă ți se dă dreptate dar acțiunea care urmează sfatului nu este în ton, nici măcar să nu îndrăznești să te superi pe un om care nu știe ce vrea. E normal, pentru că e o luptă permanentă în interiorul fiecărei persoane. Lupta cea mai grea între inimă și minte. Și de fiecare dată când inima spune ceva, mintea încearcă să contracareze lovitura și asta până când persoana deținătoare de aceste două organe enervante spune STOP. Aici intervii tu, dar nu cu replici ”told you!” ci cu o îmbrățișare și un zâmbet și taci!
Taci pentru că ziua asta blestemată va poposi și în casa ta. Și vei da de oameni care fac pe psihologii cu tine. Îți vor spune prin câte au trecut (pentru că de fapt această ședință de psiho-terapie este de fapt despre ei), cum -la fel ca și tine- s-au simțit descumpăniți, cum au suferit, s-au dat cu capul de pereți doar doar mintea aia o să amețească și o să-și țină gura închisă..., cum au trecut peste și acum sunt alți oameni (dar de fapt pe dinăuntrul lor sângerează).
Îți spun eu de ce ai nevoie în astfel de cazuri ”disperate”. De soare, de mare și de sunetul valurilor. Iar dacă poți...profită singur/ă de ele. Vei veni alt om :)
Am trăit multe: dezamăgiri, orgolii, pierderi, durere. Asta ne dă un mic imbold în a ne crede psihologii secolului.
De fapt ce nu realizăm noi este că fiecare persoană este diferită. Fiecare trăiește diferit o despărțire, fiecare are alt gând de împăcare, fiecare își face alt scenariu, fiecare plânge pe un umăr dar din motive diferite, fiecare este stăpânul propriei sale vieți.
Nu te aștepta ca sfatul tău să conteze, nu te supăra dacă ți se dă dreptate dar acțiunea care urmează sfatului nu este în ton, nici măcar să nu îndrăznești să te superi pe un om care nu știe ce vrea. E normal, pentru că e o luptă permanentă în interiorul fiecărei persoane. Lupta cea mai grea între inimă și minte. Și de fiecare dată când inima spune ceva, mintea încearcă să contracareze lovitura și asta până când persoana deținătoare de aceste două organe enervante spune STOP. Aici intervii tu, dar nu cu replici ”told you!” ci cu o îmbrățișare și un zâmbet și taci!
Taci pentru că ziua asta blestemată va poposi și în casa ta. Și vei da de oameni care fac pe psihologii cu tine. Îți vor spune prin câte au trecut (pentru că de fapt această ședință de psiho-terapie este de fapt despre ei), cum -la fel ca și tine- s-au simțit descumpăniți, cum au suferit, s-au dat cu capul de pereți doar doar mintea aia o să amețească și o să-și țină gura închisă..., cum au trecut peste și acum sunt alți oameni (dar de fapt pe dinăuntrul lor sângerează).
Îți spun eu de ce ai nevoie în astfel de cazuri ”disperate”. De soare, de mare și de sunetul valurilor. Iar dacă poți...profită singur/ă de ele. Vei veni alt om :)
Comentarii
Trimiteți un comentariu